April 2010 Archives

L-am văzut  ieri, în faţa unei şcoli. Era însoţit de un jandarm mai tânăr, aflat probabil pe rol de ogar bun de fugă, căci El nu părea să fie în stare. Jacheta albastră (un albastru urât, închis) descheiată la toţi nasturii, era împinsă la o parte de cămaşa gri-albastră umflată ca un balon de o burtică respectabilă. Chipiul dat pe spate lăsa să i se vada fruntea şi buclele lucind negre. În mâna dreaptă o ţigare pusă şmechereşte între degetul mijlociu şi inelar, din care sugea vârtos din când în când, între două vorbe cu partenerul de patrulă. Stăteau şi păzeau intrarea pe care copiii curgeau resemnaţi ca un şir de furnici cu seminţe mari în spate - n-am prea văzut nicăieri şcoli vegheate de poliţie la poartă, dar deh, paza bună trece primejdia rea.

Este imaginea din stradă a poliţistului român. Desigur, nu a tuturor, dar mie, cred că nu întâmplător, îmi părea un summum a ceea ce reprezintă poliţistul român acum - un amestec soios-colocvial de lasă-mă-să-te-las, de ţi-au-furat-o-pentru-că-n-ai-păzit-o, de n-avem bani, de aparat care scârţâie pe ici pe colo prin punctele esenţiale. De aparat, în general, cu carcasa tocită şi măruntaile ruginite. Asta deşi am putea fi săraci, dar demni, cel puţin în atitudine. Am putea fi săraci dar amabili. Poliţist adjectiv, deşi atinge alt registru, cel al conştiinţei, spune o parte din asta.

       

Cineva din administraţia tîrgumureşeană e tare pornit pe copacii din oraş, altfel nu-mi explic de ce se taie în halul acesta coroana arborilor (în halul acesta înseamnă, nu am acum o imagine, tăierea totală a coroanei). Este vorba de o tăiere sănătoasă? Banuiesc, sper, că au fost consultaţi specialişti. Nu ştie nimeni daca e ok aşa? Nu aveţi un prieten horticultor/peisagist care să ne lămurească odată dacă ce se face cu pomii în Mureş e ok dpdv al plantei (că vizual arată ca naiba e altă poveste).

Urmăresc un blog local interesant, se numeşte PlusMinus Mureş, şi aici sunt imagini elocvente pentru un răspuns la obiect.  

Update: Pomii de la blogul de mai sus sunt plopi, dar acelaşi tratament îl primesc şi teii, şi salcâmii, şi alte soiuri. Este cumva vorba de o refacere forţată a cornonamentului, prin tăierea vechii coroane şi creşterea uneia noi? Se salvează astfel copacul de la tăiere şi înlocuire? Întreb pentru că aş vrea opinii echilibrate, echidistante, nu inechitabile şi disproporţionate. 

Pentru cei pasionaţi de origami iată o sursă extrem de utilă privind realizarea acestor minunăţii, având inclusiv animaţii pas-cu-pas pentru împăturire. Gama de modele extrem de variată! (via swissmiss)
 

Între noi, foşti, actuali sau potenţiali pacienţi, şi corpul medical, se cască un hău, numit sistemul sanitar românesc. Subliniez voit diferenţa dintre doctori, ca oameni, şi sistem, ca mecanism. Doctorii sunt scârbiţi de sistem, sunt nervoşi, autoritari, şi resemnaţi în acelaşi timp. Ca o consecinţă, pacienţii sunt speriaţi de interacţiunea cu doctorii, aceştia reprezentând prima interfaţă cu sistemul. Imaginea asta e puţin nedreaptă cu doctorii, dar e profund umană. Atunci când ajungi la doctor îţi declinezi competenţele către acesta, capitulezi, experienţa ta de viaţă şi competenţele tale sunt epuizate şi aştepţi reacţii umane, dar acestea sunt aspre, rugoase şi agresive.
La fel de nedrept este faptul că nu ţi se pune la dispoziţie un sistem care să preia de la tine ritualul unei investiţii personale în sănătate (taxe, asigurări) şi să-ţi returneze siguranţa unui tratament adecvat atunci când va fi necesar. Citesc de faptul că Dana Războiu, omul de televiziune şi Bogdan Enoiu, omul de publicitate, au probleme mari cu copilul lor căruia i-a fost depistată recent în Austria o anomalie cardiacă, nedetectată în România, deşi se putea depista anterior la un control de rutină, o spun austriecii. Vorbim de o pereche expusă mediatic şi cu standarde financiare peste medie, aşa că e normal să fiu foarte îngrijorat şi revoltat de caz, cel mai recent din multe altele.
Mă doare să văd în ce condiţii suntem primiţi în spitale. Mă doare faianţa veche care pică de pe pereţi, să văd condiţiile în care lucrează medicii şi asistentele, să văd lipsa instrumentarului, a medicamentelor, etc. Şi mă gândesc când se va revolta finalmente lumea şi se vor schimba condiţiile, când se vor aduce soluţii reale la problemele sistemului sanitar. Până atunci, orice serbare orăşenească, tăiere de panglică festivistă pentru orice obiectiv public, orice buget cât de mic alocat către altceva mi se par stupide şi absurde. Aş vrea să am puterea să direcţionez punctual banii taxaţi, să am certitudinea că am pus o cărămidă acolo unde trebuia.

Nu ştiam, dar aflu din săptămânalul transilvan Corso, că la Tîrgu-Mureş se află singura şcoală în care există o clasă pentru copii dislexici - Şcoala Generala 12 (clasa fiinţează încă din 1998). Este o treabă minunată! Mai multe detalii despre asta la pagina Asociaţiei pentru Copii Dislexici, care funcţionează din 2002 tot la Mureş.
Dacă aveţi dubii unde să direcţionaţi cei 2% din impozit, iată o destinaţie.

Azi se împlinesc 24 de ani de la accidentul centralei sovietice. Pe atunci eram un puştan inocent, aveam zece ani şi pentru că era o zi splendidă, exact ca azi, alesesem să mă prăjesc la soare pe acoperişul de tablă al şopronului din spatele casei (ţin şi acum minte cum frigea tabla şi cum pocnea trecând din convexitate în concavitate sub greutatea celor zece ani). Nimeni nu ne spusese ce se petrecuse, căci inclusiv asta înseamnă dictatura, negarea evidenţei şi ascunderea sub preş a mizeriei cu preţul sănătăţii celor mulţi. Cerul era senin şi nimeni şi nimic n-ar fi anunţat o radiaţie periculoasă pentru organism, pândind banditeşte din cer. A doua zi la şcoală am primit şi noi pastila de iod, nu ştiam pentru ce, şi doar la câteva zile am auzit din discuţiile lui tata cu bunicul despre pericolul care trecuse pe deasupra României. Sursa era probabil Europa Liberă. Ştiu că erau discuţii despre faptul că eram oarecum protejaţi în depresiunile intra-carpatice, chestii empirice.

... şi de ce îi prevăd o viaţă luuungă, în ciuda provocărilor digitale.

Să fiu bine înţeles, acest articol vine de la un fan al mediului digital, care demult (adică de aproape 15 ani) a trecut pe computer şi pe tableta grafică în detrimentul hârtiei de desen, a apucat zilele de glorie ale Byte Romania (adică un print care vorbea despre digital).

Diferenţa dintre a citi un print şi a face acelaşi lucru în format digital, pe un ecran, este ca diferenţa dintre a conduce o maşină în lumea reală şi echivalentul acţiunii cu un joystick în faţa computerului. Nu poţi compara mirosurile, tactilitatea şi restul experienţelor, chiar dacă ambele medii au ca ţintă finală un creier avid de informaţie şi cancan.
Printul mai are un avantaj: înaintea sosirii lui se cască un mic hău temporal umplut cu speranţe, aşteptări şi presupuneri. Hăul dinaintea digitalului e un download care durează cel mult 2 minute, adică cel mult un scobit meditativ în nas, cu ochii în gol. Iar rezultatul, ei bine, rezultatul: la print, prima plăcere, mirosul - celuloză impregnată cu cerneală tipografică, o violentare chimică a nărilor, apoi a doua plăcere, textura care şmirgheluieşte degetele la hârtia reciclată a magazinelor de nişă sau mângâie buricele la hârtia glossy a săptămânalelor.
Apoi vine culoarea: bejul gălbui al hârtiei reciclate şi porii concavi - mici depresiuni care crează umbre aidoma craterelor de pe lună - nu se compară cu nimic, nici măcar cu luciul gri digital al eReaderelor.
Apoi, navigarea, ca să fur un termen concurenţial. O revistă se ia prin învăluire. Primul lucru, liberul arbitru, care înseamnă deschiderea revistei acolo unde gravitaţia decide să împartă apele, adică filele, pe din două. Ochiul cetitoriului trece pe acolo ca Moise cu poporul său, cu aşteptări de providenţă şi recunoştinţă pentru bunăvoinţa conducătorului, Măria sa Ochiul. Urmează vânturile, sau vânturarea, ca să fiu mai exact: o fluturare rapidă a filelor, patru degete care ţin uşor cotorul şi degetul mare, opozabil prin voia Naturii, care face să defileze cu acel pârâit cunoscut filele (aerul, presat de foile care se pleznesc una de alta, iese cu mici explozii sonore dintre file, vidul creat lasă loc aromelor de tipar). Este replica beletristică a vânturării plevei din grâu, articolele proaste parcă fug ruşinate de Ochi.
Apoi, o revistă mai şi cade, de la Newton citire. Aruncată voit sau scăpată, ea se întredeschide şi te lasă, aparent întâmplător, să-i vezi desuurile sexy. Se joacă, te provoacă, e ca o mâţă alintată pe spate cu lăbuţele în aer. Ecranul digital, Doamne fereşte să-l scapi, prima reacţie e un fior din creier până la cord: oare mai e întreg, mai funcţionează, care or fi pagubele?
La print, pozele capătă propria lor tonalitate în funcţie de lumina incidentală. Sub verdele unui pom filele se înverzesc, la lumina unui apus se înroşesc, faţa omului din poză Prinde viaţă. Digiecranul refuză lumina ambientală, o alungă, el are ambiţia propriei lumini care vine din spate ca să-ţi cucerească ochii. Mărunt în propriul univers, digitalul nu vrea să lase loc pentru altceva, te vrea doar pentru el.

Iubesc printul.

Se vehiculează tot mai des - canale oficiale şi mass-media - ideea drumului ocolitor dintre Livezeni şi Spitalul Municipal. Nu am toate datele, dar m-ar interesa câteva aspecte înainte de a-mi forma o opinie clară.
1. Este acesta un drum care preia traficul greu de pe E60 dinspre Sighişoara şi îl direcţionează spre DN15 Reghin? Sau este adresat doar locuitorilor din Tudor care merg spre 7 noiembrie şi viceversa?

2. Dacă e adevărat că acest drum va trece chiar prin faţa porţii Grădinii Zoo, ideea mi se pare total nefericită şi inadecvată şi voi lupta personal împotriva ei. Zona Platoul Corneşti este una din puţinele oaze unde îl pot duce pe Mircică cu plăcere, fiind verde şi aducând a parc. Să aduci în zonă o arteră cu trafic motorizat îmi sună tare neplăcut.

3. De ce mereu suprapunem proiecte concurente, în speţă Drumul ocolitor al municipalităţii cu Drumul de ocolire al Consiliului Judeţean? De ce structuri paralele concurează cu proiecte paralele, de ce atata paralelism concurenţial? De ce nu un singur proiect, solid, mai bine făcut (bani mai mulţi prin fuziune)? Este cazul - atipic - de concurenţă nocivă (pentru de obicei concurenţa atrage beneficii).

Update: O luare de poziţie din partea ONG-urilor se află aici. Mi se pare bine articulată.

Update: Despre paralelism şi efectele lui aici

Acum 8 ani, citind în Evenimentul Zilei de bujorii de stepă de la Zau de Câmpie, m-am uitat pe hartă să văd la ce distanţă se află rezervaţia şi, fiind chiar înainte de 1 mai, dată la care bujorii erau în plină floare, am încălecat a doua zi dis-de-dimineaţă pe ţoaglă şi am pedalat până acolo. L-am întâlnit acolo pe Marcu Sâncrăian, omul care a salvat rezervaţia de la extincţie, promiţând savantului Alexandru Borza (botanist, fondator al Grădinii Botanice din Cluj) că va avea grijă de ea. Lucru pe care l-a făcut cu excelenţă şi seriozitate. Nu ştiu cum mai este el, dacă mai este, eu când l-am întâlnit în 2002 era un om fain, bătrân cu plete albe, cu care am stat cu plăcere de vorbă mai mult de o oră. Un video scurt filmat cu sfială de mine se află pe flickr aici iar o istorie mai detaliată în arhiva online a săptămânalului Punctul, aici.
Dacă găsiţi ceva timp merită în aceste zile (bujorii înfloresc doar în acest interval de sfârşit de aprilie, început de mai) să trageţi o fugă la Zau de Câmpie!   

Casierele de la sediile RCS par să nu fi învăţat deloc lecţia normalităţii, lecţia dialogului amabil cu clientul. Un dialog cu o casieră RCS sună cam aşa (după ce ai plătit factura care îi asigură inclusiv ei salariul), de-a dreptul caragialesc, monşer:

Client: - Revista HBO aveţi?
Casiera: (o figură plictisită, ochii la cer, încă unul care cere revista) - Nu mai avem!
Client: Dar decodoare digitale?
Casiera: Nu mai avem, s-au terminat!
Client: Nu ştiţi, mai primiţi?
Casiera: Probabil.
Client: Ştiţi cumva când?
Casiera: Mai primim...
Client: Peste o săptămână, peste două?...
Casiera: A, nu, poate maine, poate peste o săptămână...

În această discuţie, banală la urma urmei, importantă e atitudinea şi faţa casierei, care deja se uită peste umărul tău, la imaginarul următor client (în spate nu era nimeni...). Clientul pentru ea este deja o abstractizare, un buzunar din care vine banul, totul e automatizat, în faţa ei nu mai stă un om cu dorinţe, atitudine şi nevoie de dialog, stă un buzunar cu foşnet de ban.
În toată povestea asta parcă încep să prefer casierei un roboţel cu mască umană, care mi-ar da bineţe, m-ar întreba ce nevoi am şi ar încheia cu un zâmbet de silicon toată tărăşenia. 
   

O anunţată vizită a liderului exilat tibetan încinge mai nou spiritele în România. De urmărit reacţiile MAE, care a mai blocat o vizită la Cluj a lui Dalai Lama în trecut, diplomaţia românească lăudându-se pentru spiritul conciliator şi talentul de negociator (vezi antecedentele cu statele arabe). Desigur, concesia a fost făcută atunci Chinei, care nu-l iubeşte deloc pe liderul spiritual care încă luptă pentru Tibet. De partea cealaltă se află acum Lászlo Tőkes, care l-a invitat pe Dalai Lama să viziteze Mureş, Covasna, Harghita în septembrie 2010. Personal, nu mă interesează jocurile de culise din oricare parte ar veni, cert este că vorbim de un om care a marcat istoria recenta a omenirii şi care nu a renunţat să lupte împotriva totalitarismului. Un om despre care s-au făcut filme, s-au scris cărţi, care a scris şi continuă să scrie istoria cu faptele şi declaraţiile sale.
În acest context, declaraţia liderului PRM Mureş, care pomeneşte inclusiv de divorţul europarlamentarului Tőkes, mi se pare meschină şi deplorabilă. Acesta este nivelul - provincial şi mizerabil - la care înţelege un politician naţionalist să se desfăşoare. Aceasta nu se numeşte politică, se numeşte lătrat, şi nu se ridică la mai mult de nivelul genunchilor. Unde sunt opiniile deschise, constructive, echilibrate şi europene cu care trebuie tratate asemenea cazuri?
Pentru România, în special pentru Bucureşti, problema autonomiei, vehiculată inclusiv în legătură cu vizita lui Dalai Lama, este un cartof fierbinte care încă frige degetele sensibile de politician de Dâmboviţa.
Ca să închei mai optimist, nu ştiam că cel căruia inclusiv o stradă din Tg.-Mureş îi poartă numele, Körösi Csoma Sándor, este autorul primului dicţionar englez-tibetan. Sună exact ca în documentarele istorico-mondene de pe Discovery, unde plecând de la cavalerii de Malta ajungeai la catacombele Parisului şi la brânza gorgonzola, cu trecere prin inventarea stiloului. 

Pentru cei interesaţi de apele şi direcţia în care navighează coclita navă Europa, de citit regulat noul conglomerat de articole - Presseurop creat de Courier International, cu articole-sursă provenind din cele mai reputate antete ale jurnalismului continental (The Economist, The Guardian, El Pais, Gazeta Wyborcza, FAZ, Libération, etc.). Subiecte delicate, controversate, fac casă bună cu editoriale conservatoare, ceea ce e la urma urmei o bună definiţie a jurnalismului echidistant (ştim că există, din păcate şi excepţii).

Că trăim într-o lume dominată de branduri nu e o noutate. Musai de urmărit Logorama, animaţie oscarizată, pentru edificare. Acum pe Vimeo.

Citeam nu demult în Dilema un articol despre fericirile mărunte care ne pigmentează viaţa. Listele celor chestionaţi erau absolut încântătoare şi mă determină să scriu aici şi lista mea neexhaustivă de fericiri mărunte - dar atât de necesare. Aşadar ce mă fericeşte:

Dimineţile
• Soarele reflectat aleator portocaliu, dimineaţa, în geamurile unui bloc aleator de vizavi.
• Cerul super-albastru din dimineţile de primăvară sau toamnă, după ce a plouat noaptea.
• Pânzele de păianjen încărcate de rouă dimineaţa, iarba plină de rouă, mugurii de brad plini de rouă, vara la munte.
• Dimineaţa pe marginea unui lac, când răsare soarele, aburi ies din apă şi tu eşti cu un prieten la pescuit.
Intermezzo: Acum un an eram în plină vară la lacul Sfânta Ana, era ora 7 dimineaţa, suprafaţa lacului era acoperită de vălătuci de abur, nici ţipenie de om, la un moment dat soarele a săltat vesel peste o culme împădurită şi a luminat parte din ceaţă care a început să se scurgă topită spre colţurile umbrite ale găleţii lacului (aflat într-o depresiune); mi-am sumes pantalonii şi am intrat până deasupra gleznelor în apa meteorică, limpede şi deja călduţă, apoi m-am pus cu tălpile pe o piatră ieşită din apă, încălzită de soare. Inoubliable!
 
Munca
• Oboseala de după munca fizică dusă până la capăt (capătul a ceea ce ţi-ai propus) - resimţită în umeri, muşchi, picioare.

Mâncarea
• Ceapa verde de aprilie-mai, crănţănind în dinţi.
• Slana cu ceapă roşie după un pahar de ţuică sănătoasă. 
• Busuioc, curry, măsline, ciuperci cu ţelină, conopidă murată, măghiran. Murături în general.
• Sarmalele de orice tip şi ciorba de salată verde cu păpăraie aruncată în ea.

Drumurile
• Plecările departe (Budapesta, Viena?), cu maşina, dimineaţa la 4. Ieşirea la vama Borş, când te simţi ca scăpat dintr-o cuşcă de veveriţă care aleargă.
• Apropierea de un oraş mare, când ghiceşti după deal pulsaţia metropolei care te aşteaptă cu freamătul ei, cu clădiri, muzee, cafenele...
• Parfumul detergenţilor şi al magazinelor de fashion pe corso-urile metropolitane, când vezi la tot pasul bun-gust şi asortare, fonturi decente şi grafică de calitate, culori jucăuşe, în ton cu starea ta de spirit. 

Mirosurile
• Cerneala de tipăritură proaspăt ieşită din tipografie
• Mirosul ierbii proaspăt tăiate/cosite
• Mirosul de mulci (scoarţă) de răşinoase şi de lemn de brad
• Mirosul de IKEA (probabil o combinaţie de carton de împachetare, lipici pentru lemn şi textile)
• Aroma de cafea (chiar şi proastă) din scara blocului, care iese pe sub uşi dimineaţa.

Aleator
• Lalele proaspăt înflorite, cu ghiocul petalelor încă neobosit de deschiderile repetate.
• Senzaţia de păşit pe mocheta pufoasă a hotelurilor şi liniştea de acolo
• Primii paşi pe pămînt după mersul îndelungat pe asfalt/beton
• Primele tunete ale anului (începutul lui aprile anul acesta) şi ploaia cu bulbuci
• Apa termală de la Topliţa, moale, călduţă dar înviorătoare.
Intermezzo: Eram mic, un puşti, şi mergeam cu ai mei la ştrand, vara. După mult timp petrecut în bazin ieşeam dârdâind, cu nasul şi urechile înfundate de apă. Eram pus pe pătură, învelit bine în prosoape încălzite de soare. Glasurile alor mei se contopeau înfundate cu zgomotul ştrandului, ţipete de copii, discuţii de adulţi, claxoane, apă, vînt, toate se estompau într-un bâzâit care ţinea până ce adormeam obosit de apă. La trezire, brusc, una din urechi se desfunda şi zgomotul răzbătea acum liber la timpan... eram încălzit şi gata de o tură nouă în bazin. Aceea era fericire!
• Mersul cu trenul şi mirosul de bitum al traverselor CFR. Vinilinul rup şi ros al banchetelor de tren. Uşile de tren, greu de deschis, clack-ul acela de uşă de tren.
• Căţăratul în copaci şi teama atavică de coborâre, odată ajuns sus.
• Cireşele culese din pom. Ultima cracă, care pârâie şi se încovoaie cu tine, dulcea captură a vîrfului ultim.
• Înnoroirea din punctul of no return, când nu mai contează dacă pantofii îţi pleoscăie şi hainele leorcăie, dacă noroiul e la chiloţi şi te arunci în ploaie ca să te spele.
• Asaltul asupra unei librării, terra incognita de moment. 

Copii
• Mersul lui Mircică, statura de om în miniatură, gestul lui de a pune mâinile în şold, figura lui cu capişonul hanoracului tras pe frunte. Figura lui încruntată.
• Zâmbetul Alexandrei, capul ei frumos desenat. Pantalonii uşor scurţi.
• Seriozitatea timpurie a lui Radu şi super-dedicarea lui cauzelor nobile, chiar şi mersul lui pe vârfuri. 

Vă invit şi pe voi să împărtăşiţi din fericirile mărunte.

Copiii spun... lucrurilor pe nume

Mircică (suntem în maşină, cu doi prieteni copii, afară e cald şi însorit): Tata, mor de cald! La cine îi este cald să ridice mâna că nu vreau să mor de cald singur.

Andrei (lucrare scrisă la limba română, are de completat spaţii libere): Prietenul la nevoie _se joacă _ .

Mircică (în maşină în trafic, după ce mă roagă să îi citesc ce scrie pe o maşină din faţă, anume Servicii de securitate, repetă şi el): Securici de servitate. 

Citesc deunăzi în presă că Herta Müller, premiată anul trecut cu Nobel pentru literatură, a criticat public ţările vest-europene pentru îngăduinţa şi naivitatea cu care tratează administraţiile din statele Europei de Est, între care România are un loc special, dată fiind şi sorgintea autoarei. Potrivit scriitoarei, Puterea în România colcăie de agenţii vechiului regim comunist, de la securişti la nomenclatură, de la turnători la oameni compromişi, România fiind una din ţările care nu şi-au gestionat deloc bine relaţia cu trecutul abject.
Iată un om care are curajul să spună ceea ce mulţi dintre noi ştim dar nu avem nici puterea de propagare şi nici curajul să spunem: faptul că majoritatea celor care în regimul comunist au avut privilegii, putere sau influenţă n-au făcut altceva decât să-şi pună altă pălărie şi să se adapteze noilor vremuri, de cele mai multe ori cu un succes imbatabil. În timp ce noi, gloata, abia mijeam ochii în zorii democraţiei, privind fericiţi dar năuci la ce se întâmplă, cadrele aveau deja în mână furculiţa şi cuţitul pregătite pentru a tăia hălci din prosperitatea noii democraţii. În timp ce noi ne luam porţia de libertate la TV, în curtea din dos se pregătea noua ordine capitalistă, conjugată cu vechea gardă.
Capitalismul românesc e un altoi ciudat, de soi vestic pus pe un trunchi cangrenat, socialist. Până se va infuza trupul acesta bolnav cu genele democraţiei va mai trece ceva timp. Mă miram mai demult cum de n-am reuşit noi să luminăm ungherele întunecate ale trecutului recent, îmi dau seama că era totuşi o mirare naivă: cum să devoalezi un trecut care te are chiar pe tine în poză cu degetul în nas, cum să-ţi tai singur craca de sub picioare?
Care e totuşi şansa acestei ţări, care e viitorul tinerimii române? Un bun prieten, Attila Darvas, trecut cu câţiva ani urmă (din păcate prea repede) în nefiinţă, obişnuia să-mi spună la cafea, cu o lucire ironic-cinică în ochi, că va trebui ca generaţia compromisă să acumuleze averi personale decupate din averea vechiului stat, să se îndestuleze, şi apoi îşi va deschide şi spre societate buzunarul, aducând înapoi în agora parte din îndestulare - prin fundaţii, prin investiţii, prin afaceri impozitate legal. Iată o versiune care acum îmi pare optimistă de-a dreptul. În toată colcăiala asta tranzitorie scandaluri vor erupe, ziarişti vor lupta cu morile de vânt, albul va lupta cu negrul în timp ce griul îşi va vedea de treabă, în fine, va mai curge multă apă pe Dunăre. 

Nu demult am făcut designul unui site web pentru un client, nu are importanţă cine. Versiunea română a sitului a fost trimisă de client către un birou de traduceri, pentru a fi tradusă şi în alte două limbi. Sunt chemat apoi la sediul clientului şi primesc, stupefiat, un teanc de hârtii cu cele două versiuni traduse ale sitului, tipărite pagină cu pagină. Desigur, cer versiunea electronică a textelor şi mi se spune că nu există. Cum ar veni, ar trebui să mă întorc la birou şi să cer cuiva să-mi culeagă acum textele de pe hârtii, asta deşi e clar că totul a fost creat în Word, recunosc uşor template-ul de pagină MS Word. Fără cuvinte...  

Se afla nu demult în dezbatere în spaţiul public românesc o propunere a unui deputat care dorea ca duminica supermarketurile să fie închise. A stârnit un val de proteste, la vârf aflându-se, cum altfel, lanţurile de supermarketuri. Mie mi se pare o măsură absolut rezonabilă, şi din nou revin la Germania, unde duminica tot ce înseamnă comerţ (cu excepţia cluburilor, barurilor şi a restaurantelor) este închis duminica. Ţin minte cât de dornic eram să merg în ultima duminică petrecută acolo la IKEA şi cum m-a dezumflat Kamran spunându-mi că e închis. Unul din motivele pentru care se închid magazinele duminica: pentru a permite şi celor care lucrează în comerţ să aibă parte de zile petrecute în familie, de o zi de relaxare, ceea ce mi se pare absolut normal. 

Legat de postul anterior, cel colorat. Să vă spun cum stă treaba în Germania, ca exemplu. Avionul Wizz survolează mereu la aterizare o parte din Dortmund tot aşa cum la aterizare în Romania o face peste Cluj.
În Germania domină la clădiri tonurile crem-alburii, bejuri stinse, ocrul, cărămida arsă şi grafitul. Totul pare derivat din soluri alcaline, calcare şi covor de pădure. Câte un gri cu o uşoară nuanţă albăstrie reprezintă o îndrăzneală care iese în evidenţă. Acolo unde se poate, muşchiul verde-brun este lăsat să cucerească acoperişuri, ziduri. Cărămida arsă e recurentă, tonuri masive chiar şi de negru pun strălucitor în evidenţă NATURA. Tot peisajul urban pare construit şi vopsit pentru a developa natura, ulmii gigantici, iedera, gazonul şi tufele. Zidurile, calcanele, pantele şi cărămida par a se retrage supuse din faţa unei invazii brun-verzi. Natura devine o găoace în care oamenii se cuibăresc, şi nu invers.

În România natura pare un addendum. O notă bibliografică adăugită tomului cu coperte de beton. Faţă de nemţi, unde natura e stropită cu clădiri, la noi clădirile sunt pigmentate cu natură. O diferenţă uriaşă de mentalitate care totuşi mă miră, dat fiind trecutul nostru non-urban, super-rural. N-am văzut în Germania arbori tunşi la zero de coroană, agresiv, aşa cum văd aici.

Trebuie să învăţăm să readucem natura printre noi şi să o alintăm. Coloane masive de verde trebuie să crească (cresc încet), spaţii întinse de ierburi trebuie să apară (în ciuda apetitului imobiliar), parcuri trebuie să se nască şi să renască. E greu pentru că asta creşte odată cu o întreagă generaţie iar noi vrem totul gata crescut. Oameni vor creşte odată cu arborii, copiii vor fi depăşiţi de tufe.  
    

Unul din prietenii mei nemţi mă întreba mai demult ce o fi cu pasiunea aceasta a românilor pentru culori "tari", aprinse la clădiri. Cea mai bună explicaţie pe care i-am putut-o oferi la vremea respectivă - şi care l-a convins pe deplin pentru că mereu îşi aminteşte de ea - a fost că e vorba de o refulare survenită după anii de comunism în care culoarea lipsea din peisajul autohton. O reacţie evident supradozată, cel mai probabil vor trece mulţi ani până se va regla şi se va (auto)cenzura apetitul românilor pentru violentarea ochiului.

Am asistat ieri chiar la naşterea unei asemenea pete violente chiar vizavi de birou. Prin diverse conexiuni pot descifra care sunt motivele pentru care turcoazul acesta nebun îmi va aminti zi de zi pe ce plaiuri colorate coabităm: Ropharma, companie farmaceutică braşoveană, a achiziţionat de curând prin absorbţie alte trei companii româneşti, printre care şi fosta Aesculap din Tg.Mureş, al cărei sediu se află în imagine. Identitatea Ropharma e preponderent turcoaz, motiv pentru care s-a decis probabil marcarea inclusiv arhitectural-decorativă a achiziţiei. Nici nu vreau să mă gândesc ce devenea clădirea aceasta dacă logotipul era roz, sau roşu carmin.         

Logo-ul din imagine este o plagiere splendidă a logotipului HP. Este o firmă de distribuţie din câte am reţinut. Update: Pamimai Distribution este compania

Verdele atât de verde, crudul atât de crud, inflorescenţe atâta de înflorite parcă n-am mai văzut! Ca să vezi ce face o iarnă uşor ieşită din tipar, ceva mai lungă şi mai plină de intemperii - te determină să apreciezi mai mult primăvara, să te bucuri şi mai tare de natură şi exploziile ei vegetale. Sălciile au prins acum puf verde-gălbui ca început de coroană, zarzării sunt ninşi cu flori, tufele de forsythia (ploaia de aur) sparg verdele şi maroniul ca nişte note muzicale ridicate, iarba parcă a luat steroizi şi totul pare să zbiere a renaştere. 

Uluitoare panorama VR 360 a Capelei Sixtine.

Promenada Tg.-Mureş, martie 2010. Radu, 10 ani, până noi vizităm un magazin de haine, intră la Inmedio, magazinul de presă, să-şi vadă revistele preferate. După 15 minute vine cu înlăcrimat, vânzătoarea de acolo l-a repezit să iasă din magazin dacă nu cumpără nimic. Mă ambalez brusc, eu cumpăr constant de la Inmedio presă, răsfoiesc mereu acolo, studiez, vreau să ştiu ce cumpăr. Mă reped la magazin şi, atipic pentru mine în trecut dar tot mai frecvent recent, mă ciorovăiesc cu domnişoara, îmi dau seama că nu rezolv nimic oricum, îi cer numărul administratorului Inmedio şi port o lungă conversaţie inflamată cu domnul, totul se termină cu scuzele acestuia.
Dragi comersanţi! Vânzarea e o artă care cere tact, amabilitate şi febrilitate simultan. E o artă a comunicării în care trebuie să ştii să conversezi cu o largă paletă de clienţi, de la bădărani la gentlemani, de la meticulosi la nevricoşi, de la obraznici la timizi. Să aranjezi febril marfa deranjată, să întrebi, să laşi în pace dacă deranjezi, să fii reactiv şi pasiv în secunde succesive. Vânzarea cere un antrenament pe care majoritatea celor care vând în România nu îl are, pur şi simplu. Mereu nevoit să aduc comparaţia cu Germania, nu pot să nu remarc diferenţele strigătoare între cei care vând acolo şi cei care vând aici. Şi deoarece am mereu acel reper de comportament decent în minte, voi continua de acum să educ prin reacţie vânzătorul român până va băga bine la cap cum să îmi vândă produsul care face baza profitului patronului şi a salariului pe care îl primeşte angajatul. Voi fi un cumpărător recalcitrant, care îşi cunoaşte drepturile şi pretinde respectarea lor.

P.S.: Aştept cu joc febril de glezne următoarea vizită la librăria Alexandria din Promenada. Acolo Alexandra a fost apostrofată că a dat jos o carte iar la câteva zile după incident am asistat la o ceartă a unei vânzătoare cu o clientă care cerea o factură. Ceva nefiresc, nu-i aşa? Doar e greu de completat o factură care îţi deranjează siesta!