Doamnelor si domnilor, daţi-mi voie să vi-l prezint pe Kit, şoricelul-croitor. Va fi personajul unei cărţi ilustrate pe care o pregătesc, numită simplu "5". Este povestea în versuri a cinci personaje, Kit-şoricelul, Ion-gâscanul, Uţa-vrăbiuţa, Riţi-ariciul şi Puşa-omida. Nu-mi place să vorbesc de proiecte în pregătire, mai mult din superstiţie, dar n-am rezistat tentaţiei.
copyright © Mircea Drăgoi
Mircică a avut azi prima zi de grădiniţă. Am găsit la Liceul pedagogic o grădiniţă având şi o grupă cu pre-grădiniţari, mucoşi cu pampers în dulap. Mircică a plâns, dar ne-a prevenit educatoarea că aşa va fi vreme de câteva zile, după care îi va trece.
Ei, a dat şi copilul meu cu nasul de sistem, de rigoare...
...
A poppy is a devil weed,
I said to him - he disagreed:
In spreading flowers tall and fair
Through corn and rye and meadow land
By garth and barrow everywhere:
The devil has not any flower,
But only money in his power.
...
James Stephens, In the poppy field
După multe tatonări, încercări şi ezitări, am dat brânci ideii de a crea un mic magazin online prin care să-mi vând parte din creaţiile zilnice. Astfel s-a născut MagicPen, bazat de fapt pe MT ca platformă, unde veţi găsi lucrări inedite avand caracter de unicat. Asta deoarece oricare lucrare cumpărată de aici, după efectuarea plăţii, va fi înlăturată din magazin iar copyright-ul devine al cumpărătorului.
Go go shopping! (well, mai greu în prima fază, deoacere n-am pus la punct modalitatea de plată. Dar începutul e făcut!)
Căutând numărul de telefon al unchiului meu din Ungheni, Argeş, dau în Pagini albe de două familii Drăgoi Ion. Dilemă mare, la care număr să sun? Sun, evident, la primul, şi dau de o voce de femeie care după ce-mi ascultă vreme de mai bine de două minute păsul, îmi spune: D'apoi dragă, îl căutaţi pe Drăgoi învăţătorul, aici e Drăgoi gornistul. Drăgoi designerul, adică eu, descopăr cu deliciu valoarea de unicat a profesiei ca utilaj de etichetat destine şi indivizi.
E opt seara. După foarte mulţi ani de tăcere l-am sunat pe Unchiul Ion, al cărui număr de telefon l-am găsit stupid de repede şi uşor în Pagini albe (am o scuză, pe vremuri nu aveau telefon, sunam la Primărie şi rugam să fie chemat, dar între timp a îmbătrânit şi construiam singur scenarii ca scuză). Bunicul meu după tată, Tase (Năstase) s-a născut în Ungheni-Argeş, nu departe de Costeşti, nu departe de Piteşti. Sunt aşadar, parte argeşean la obârşie. Străbunicii mei argeşeni au avut 3 copii, dintre care 2 fraţi, bunicul Tase şi fratele lui mai mic, Ion. Tase, deşi tradiţia cerea ca fiind el fratele mai mare să rămână la casa părintească şi să aibă grijă de părinţi până la moartea acestora, mezinul urmând să-şi facă un rost în sat sau în lume, ei bine Tase şi-a luat lumea în cap şi a devenit militar de carieră, atras de strălucirea şi prestigiul date de uniformă. Familia nu i-a iertat niciodată bunicului faptul că a plecat, părinţii pentru că rămâneau fără sprijinul băiatului lor mare, fratele lui pentru că îi "furase" rolul şi îl ţintuise lângă vatra părintească.
Dragi prieteni, am avut un bunic extraordinar, care mă lua pe genunchi şi-mi povestea - decojindu-mi cu un cuţitaş perele moi şi gălbui - despre cum a plecat din sat de acasă, cum a devenit el artilerist, cum a ajuns în Ardeal, cum a luptat în Siberia, rana de schijă, retragerea, ruşii, comuniştii, eh, trecuse el prin multe. Nu voi uita niciodată cum mi-a povestit episodul în care, chemat telegrafic acasă de frate că le moare mama şi nu apucă să-l vadă de rămas bun, şi-a luat permisie şi s-a dus la Ungheni. Mama, de bucurie că îi vine fiul, se întremase şi Tase şi-a luat fratele la rost: "Bine mă, mă chemi acasă că ne moare mama şi eu o găsesc sănătoasă?..." Fratele se jura că mama fusese la un pas de moarte. Deşi mama a încercat să-l reţină, pentru a câta oară, acasă, rugându-l să-şi facă un rost acolo, Tase s-a pregătit să se întoarcă la Garnizoană. Scena plecării din sat, pe care bunicul mi-o reda atât de sugestiv, şi care mă impresiona de fiecare dată - făceam ochii mari şi uitam de pară - îi are ca protagonişti pe bunicul, ajuns cu raniţa la capătul satului şi pe fratele său şi sora sa Maria, care din pragul porţii îi făceau semne cu o năframă să-l întoarcă, căci mama murise chiar după plecarea lui. Bunicul a interpretat semnele fraţilor ca semne de bun rămas, şi le-a făcut cu mâna a adio, după care s-a topit în înserare, aflând abia la Garnizoană teribila veste.
Ei bine, Unchiul Ion este băiatul fratelui bunicului (aşadar, văr secund cu tata), şi mi-a fost tare drag să-l întâlnesc în puţinele dăţi în care cele două ramuri ale familiei, adică ale celor doi fraţi, s-au văzut. Unchiul Ion a fost învăţător în comună şi îi era tare dragă buchea. Afinitatea pentru slova scrisă a fost cea care ne-a unit, pe mine şi pe Unchiul meu, două destine absolut separate de viaţă, de soartă, de vârstă, de distanţă geografică. Iubindu-mi Unchiul iubesc partea din mine care, deşi bunicul meu plecat fiind de acolo, n-a încetat să pulseze sufleteşte a câmpie, a vorbă slobodă, a ironie câmpenească, a pâine pe frunză de nuc, a naftalină, a pârâu molcom de şes, a zarzăr, a lan de secară, a ţăran cu mintea limpede şi ageră, încovoiat dar nu supus.
E opt trecute seara. Mi-am sunat Unchiul, pe Unchiul Ion cum îi spuneam eu. Mă leagă de Unchiu' amintirea - oh, atâta de vie - a primei dăţi în care am văzut valiza maro deschis a bunicului dată jos şi umplută milităreşte cu haine, săpun, lame de ras şi acte, pe mine şi pe sora mea treziţi dimineaţa devreme (de fapt, eu nu mai dormeam de mult, de emoţie) pentru a merge la tren, apoi trenul, apoi somnul generând absenteismul munţilor, apoi Câmpia, şi faţa şugubeaţă a Unchiului aşteptându-ne în Haltă, şi mirosul de naftalină al dulapurilor lui tanţi Lenuţa, soţia unchiului, şi laptele de capră, ciudat, gustos, bun... casa străbunicilor în deal, cu pământ pe jos, cu icoana şi cu candela aprinsă, cu grajdul cu fân şi ţărănuşii privind înfipt la orăşenii aceia preţioşi, bicicleta neagră a Unchiului cu care m-am trântit de câteva ori, fasolea culeasă pe câmp sub soarele aprig şi transformată, parcă pentru prima oară, miraculos, în cea mai delicioasă ciorbă mâncată vreodată. Sfârşitul vacanţei ne-a prins rumeniţi, mirosind a câmp, a baltă, a pâine şi ou, cu Moni plângând după Mureş iar cu mine cu sufletul rupt căci ştiam că tocmai gustasem dintr-un colţ de Paradis şi urma să-l părăsesc.
L-am sunat astă seară pe Unchiul, după mulţi, mulţi ani, iar Unchiul a plâns la telefon. Are glaucom dar altfel e sănătos. Suficient, deie Domnul, ca să-mi îmbrăţişez partea de câmpie din suflet, cât voi putea de curând. Suficient ca să-i arăt lui Mircică locul de unde, cândva, un fecior neastâmpărat şi-a luat zborul în lumea mare spre marele necaz al părinţilor, generînd o spiţă de munteni-ardeleni undeva în inima Ardealului...
Biroul nostru se află la ultimul etaj al unui bloc în a cărui mansardă, de ceva vreme (cam o lună) uguiesc porumbeii neîncetat. Parcă şi văd porumbelul curtându-şi neobosit porumbiţa, cu coada înfoiată. De câteva zile, acasă, din apartamentul de deasupra noastră se aude gânguritul binecunoscut al unui bebeluş. Semn că vecinii noştri au uguit şi ei acum aproape un an...
Dragostea cu semnele ei e peste tot, trebuie doar să ştii să asculţi.
Descoperit deunăzi deliciul degustării degradant-delicate a fructului numit rodie. Început timid, cu ghilotinarea înjumătăţitoare a sferei roşii, privit descumpănit la desenul 2D al secţiunii, apoi un scurt search googlesc din partea lui Alex pentru a afla cum se consumă. Purces cu delicateţe la extragerea micilor bombiţe de gelatină roşie, descoperit cum explodează (crănţăne) fiecare pastilă organică spre încântarea limbii excitate de gusturi noi. Apoi, apoteotic, descoperit cum seminţele acoperite de gelatina roşie extatică sunt de fapt grupate în aglomerări separate de graniţa pieliţelor gălbui-amărui, repornit la atac de data aceasta atacând disruptiv coaja semisferei şi dezvăluind privirilor încântate fagurii roşii, grupaţi, oferiţi gurii în duzine, explodând simultan-aglomerat, vitaminizând zone nebănuite ale centrilor plăcerii.
Întrebare: câte minuni mai ai să-mi oferi, Planetă nebună?
Mircică, ţinut de Csilla, astă-vară în mirificul ţinut al Harghitei, la manejul de la Homorod.
Trăiesc de mai bine de 30 de ani în acest loc care geografic, cultural şi social a fost mereu o intersecţie în care români, maghiari, saşi, evrei, rromi, au trăit mai mult sau mai puţin influenţaţi unii de alţii. Cu mamă maghiară şi tată român, (bunica săsoaică !) am crescut ferit de excesele pe care le constat de multe ori la dragii mei mureşeni. Cu delicateţe, încerc acum să le sugerez conaţionalilor mei români că, nu ştiu încă din ce cauze (dar promit să mă documentez), de foarte multe ori am putut să constat că în ceea ce priveşte spiritul de organizare, apetitul pentru socializare, cultură, dorinţa de educare şi auto-educare, ei sunt parcă mereu cu un pas-doi în urma celorlalţi.
Una din prietenele mele, educatoare, organizează acum, la o grădiniţă din oraş, întâlniri cu mămicile şi bebeluşii lor, cu scopul de a le dezvolta celor mici preocupările ludice, abilităţile creative, aptitudinile sociale, cât şi pentru a discuta împreună problemele de care se lovesc în creşterea copilului. Zic eu, o iniţiativă lăudabilă, întreţinută de profesionişti, aşa cum de multă vreme se practică şi "afară".
La prima întâlnire pentru vorbitorii de limba maghiară, ţinută ieri, au fost prezenţi 15 bebeluşi cu mămicile lor. La cea de limba română, de azi, au fost 3 (!). Al patrulea era Mircică venit cu Mediana, le spusesem eu.
Mămicilor care au lipsit le transmit pe această cale: dragele mele, eu aş spune să încurajăm asemenea iniţiative, nu foarte des întâlnite. Nu mai demult de acum câteva zile o grămadă de mămici populau Cetatea dispuse să-şi chinuie odoarele până hăt în noapte, doar-doar de-or apuca să vadă minunea numită Cleopatra Stratan cu al ei hit "Ghiţă". Deh...
Klaus, motanul nostru castrat, a fost surghiunit din vară la Ploieşti. Mircică a făcut 2 ani în septembrie (tocmai cântă în pat). Adri a născut un bobocel numit Adinah. Nu mai lucrez la Flame, lucrez pe cont propriu, cu infinită plăcere, la Epix. Am vândut casa de la Ernei (de fapt, am făcut schimb cu un apartament în oraş). Am început să-mi localizez clar organele interne/externe ca unităţi divizate ale unui întreg, semn cert că mă schimb (ca să nu pronunţ cuvântul îmbătrânesc, prematur şi patetic). Creez pixeli, branduri, broşuri, sit-uri, toate accelerat, bifez proiect după proiect. Devin un tată mai răbdător. Am început să-mi spăl farfuria şi tacâmurile după masă. Prietenii spun că sunt mai irascibil. Într-o duminică am cules ghinde. Şi castane. Apoi flori şi nuci. Am început să mă întreb nu de ce am apărut pe lume, sau cum, ci încotro am de mers şi ce am de făcut. Am devenit capabil să văd lumea din jur schimbându-se. În rău... De o grămadă de chestii dezagreabile am fost ferit de inocenţă pe când eram mic, dau cu nasul de ele acum, când am devenit pervertit. Cele mai multe au masca nevinovăţiei. Subtil, dar nu îndeajuns pentru observatori.
Nu încetez a mă minuna şi entuziasma de norocul care mi-a fost dat în a avea ca profesie designul. Parte pură plăcere, parte profesie, aşadar plăcere plătită, desigur, asezonată din plin cu stress şi muncă până la ore indecente.
Nu demult mi-au trimis aproape simultan un link către o pagină de pixelart (desen executat în pixeli, cu multă răbdare :-) ) Gabi şi Adi. De acolo ajunsesem la un alt site gen pixelart, Pixeldam, iar de acolo, tot prin hyperlink, la Pixelmoon, unde, dacă le trimiteai creatorilor sitului un gif transparent cu o staţie lunară concepută de tine, (evident în stil pixelart), îţi plasau opera pe o Lună virtuală, alături de staţii trimise de alţi creatori din toată lumea. M-am apucat cu plăcere de desenat staţia, ca să descopăr la final, după ce o expediasem, că situl respectiv nu mai primeşte staţii, probabil creatorii lui s-au apucat de produse mai comerciale.
Povestea nu se opreşte aici căci, influenţat de recenta pasiune, am inclus stilul pixelart chiar şi într-un proiect comercial, o invitaţie a Agorei Media pentru lansarea noii reviste Channel Partner. Coperta invitaţiei este de fapt o scenă pixelart în care omuleţi minusculi se adună pe o platformă dominată de un monitor uriaş. Veţi găsi invitaţia în revistele Agora.
Am mai avut de-a lungul timpului tentative de a alerga pentru sănătate în fiecare dimineaţă. Au eşuat lamentabil, de fiecare dată, în valurile calde de bumbac ale patului. Cea de azi ar fi cam a cincea iniţiativă. Îmi urez succes :)!
Notă:(15 octombrie 2006) La o săptămână, se pare că lucrurile decurg bine, am reuşit să alerg în fiecare dimineaţă. Continuăm...
Jurnalu-mi, acum cu muşchi mai puternici căci a trecut la MT 3.3, prinde iar viaţă. Cu sprijinul generos, esenţial şi indispensabil al lui Cicu Fettich, căruia îi mulţumesc şi aici! Şi cu înghiontelile repetate ale lui Adi, care mă tot întreba de ce nu mai scriu. Iaca scriu, şi voi mai scrie!
