Mircea Drăgoi

Aşa arată strada Insulei, Tg.-Mureş, februarie-martie, anul de graţie 2010.  Pentru cei care nu ştiu, strada Insulei e un fel de centură folosită de camioanele care tranzitează oraşul dinspre Reghin spre Cluj (nu au încotro, Centrul oraşului le e interzis). Mă întreb ce imagine îşi fac sutele de şoferi de camion despre acest oraş şi despre administraţie, judecând pe baza acestei rute ocolitoare. Dar miile de agricultori care vin la sediul Agenţiei de Plăţi pentru Agricultură (APIA) şi care îşi rup osiile la maşini în craterele de pe Insulei?
Brandul unui oraş începe şi la acest nivel, din suma experienţelor de contact se clădeşte reputaţia lui, inclusiv din dialogul oraşului cu cei care vin la el. Strada Insulei e un factor poluant în acest dialog.

     

Nu se poate trece peste ce ni s-a întâmplat, peste tragedia numită comunism, nu se poate şterge trecutul, lucruri oribile stau ascunse şi ies greu la iveală. Noi, copiii noştri, trebuie să ştim ce s-a întâmplat pentru ca atunci când alte simptome vor apărea, boala să poată fi recunoscută, să ştim ce ni se întâmplă, să putem reacţiona.
Oamenii judecând alţi oameni pe baza unei ideologii strâmbe, iată un lucru care nu trebuie să mai apară. Iată că brusc, noţiunile de libertate de gândire, de egalitate reală, profund umană, capătă azi brusc sens. Nici o fiinţă nu e mai presus de alta când vine vorba de drepturi fundamentale. Da, cei proşti, cei geniali, cei modeşti sau orgolioşi, cei retraşi sau agoreeni, buni sau răi, avem acelaşi aer de respirat, cel al libertăţii. Avem dreptul la opinie, la contradicţie, la polemică sau de ce nu, consens, şi nici o majoritate nu poate persecuta nici măcar un singur individ. Aşa e bine şi n-o spun eu, o spune istoria omenirii, plină de tirania asupra individului. Da, ce forţă copleşitoare şi dreaptă e masa, mulţimea de indivizi, gruparea, societatea în ansamblu, cu setul ei de reguli, dar ce uman şi frumos e individul, cu gândurile şi aspiraţiile lui. Pledez pentru individ, căci primordial noi, în cămările noastre ascunse, în celule sau în cutiile de beton, am făurit mai întâi lumi posibile, lumi frumoase, visând. Şi de la vis pleacă totul.

Citesc azi despre descoperirea unui roman confiscat de securitate, aflat acum în arhivele CNSAS. Roman scris de Dinu Pillat. Ce destin chinuitor, dar frumos, ca mulţimea de vise a unui om să treacă peste sistemul opresiv, în timp, şi să iasă la lumină. Am privit poza omului şi pozele celor inculpaţi în proces (Noica, Steinhardt, Pillat...) şi am realizat cât de frumoşi erau acei oameni şi cât de urât era sistemul... Nu se poate trece, nu se poate şterge...

În maşină, la câteva zile după ce am ascultat de mai multe ori "I got a feeling" - Black Eyed Peas, Mircică îmi spune:
- Tata, pui te rog piesa aia cu: Ai conopidă, nu ai (tonight's gonna be a good night, in original)?

No comment

Câteva lucruri pe care le încerc, chestii de bun simţ, zic eu. Par mizilicuri, dar anunţă transformări mai ample, de conştiinţă civică.

Urcând în casa scărilor la bloc, nu mai apăs automat pe întrerupătorul de lumină dacă văd că scările primesc destulă lumină de afară. Până nu demult, daca era chiar şi foarte puţin întuneric, aprindeam lumina şi se consuma stupid şi degeaba energie.

Facând curăţenie în maşină găsesc un ambalaj de gumă de mestecat de la Mircică. Din reflex, o iau şi îi fac vânt afară. Mi-au trebuit câteva secunde să îmi dau seama că nu e frumos. Am ieşit, am pus-o în buzunar cu promisiunea să o arunc la un coş de gunoi. De altfel, la o zi după, termin de mestecat o gumă şi, obicei prost, ştiu, o arunc din gură cu boltă şi cu bombeul pantofului îi trag un şut măreţ. Nici nu apucă să cadă că mă ruşinez şi mă reped să o culeg şi o împachetez în... ambalajul folosit din buzunar, al lui Mircică, recuperat deunăzi. Acum ambele vor sfârşi la coş...

De la ultimul plin de rezervor, de acum câteva zile, mi-am propus să abandonez stilul nevrotic şi consumator de benzină în şofat. Aşadar, de câteva zile circul normal, civilizat, şi culmea, calculatorul de bord arată un cosum super-decent pentru oraş. Başca lipsa de nervi şi sudălmi. Aici trebuie să arunc în joc şi nişte justificări: se circulă la noi extraordinar de urât. Mi-e şi mai evident de când m-am calmat. Dacă te uiţi în jur peisajul auto e oribil: faruri aprinse în spatele tău, depăşiri nevrotice, claxoane, înjurături, priviri urâte care spun tot, degete, ameninţări... Contrastul e fantastic!

Lipsa unui dialog civilizat în societate e groaznică. Deunăzi, opresc într-o parcare şi aştept ca cineva de la mine din maşină să coboare. Din faţă, o maşină claxonează în draci şi nu ştiu de ce, are loc suficient să treacă pe lângă mine, nu-l blochez. După ce pasagerul meu coboară, maşina din faţă trage lângă mine, geamul lui coboară, îmi cobor şi eu geamul... un individ cu spume la gură ţipă nevrozat: stinge mă farurile că mă orbeşti, când te opreşti stingi luminile, nu le laşi aprinse şi dă-i, şi urlă, şi spume, apoi demaraj în trombă, nevrotic... Rămân pe gânduri, Mircică pare şocat în spate, e o clipă din acelea care te lasă paf, iar eu nu ştiu cum să-i explic că societatea noastră suferă de nervi şi cum să o abordezi.


 
 


 


 

Fără prea multe comentarii, un ceas în formă de spirală, cu o bilă pe post de arătător. Ingenios!

 

De pe blogul lui Ioan T.Morar aflu că se pregăteşte o lege cu tema Liniştea publică. Asta legat de muzica dată la maximum şi după ora 22, manele din maşină în aer liber, etc.

Anul trecut, aflat în trecere pe la Bicaz, ocolind lacul acela mare de acumulare Izvorul Muntelui - zona e superbă, doar drumul e groaznic - înainte de a ajunge pe DN 15 la baraj am coborât chiar pe malul lacului, indicatorul arăta o micro-staţiune încropită acolo. Într-adevăr, jos, aproape de lac, într-o pădurice, se ridicaseră căsuţe de lemn, un fel de camping, apoi drumul se deschidea pe promontoriu, unde erau ancorate câteva vase tip platformă-restaurant.
A fost pentru prima oară când am avut un contact direct, acut şi neplăcut, cu muzica - de orice gen ar fi, dar de data asta s-a nimerit să fie chiar manele - eliberată necontrolat în natură. În urmă cu trei ani, pe malul lacului Colibiţa, Andrei ştie, campaţi cu cortul fiind, am auzit toată noaptea muzică venind de pe celălalt mal. Norocul era că petrecăreţii erau departe... Anul trecut în schimb, contactul a fost mult mai dur: coborând pe drumeagul care şerpuia prin pădurice am nimerit peste trei familii cazate la căsuţe, ieşite la grătar la botul maşinii. Reţin foarte bine tunsoarea de tipul ceafă rasă-smoc la vârf a celui care părea să fie capelmaistrul petrecerii ad-hoc, bustul evident gol, transpirat şi gâtul împodobit cu ditamai lănţoiul de aur. Nu lipseau din jur femeile în trening şi adidaşi, părul coc, copii isterizaţi, micii sfârâind, PET-ul la 2 litri de bere Bucegi şi personajul principal, Muzica. Ieşea din Loganul cu portiera deschisă, o manea văicărită şi aflată în antiteză absolută cu pădurea, cu calmul din jur. A fost, comparativ, ca o trecere pe E60 prin duhoarea de nesuportat de la iazul cu melasă decantată de la Luduş. Din nefericire, la Luduş aveam ca opţiune blocarea climatizării maşinii vreme de un minut, până ieşeam din zona contaminată olfactiv. La Bicaz, norul notelor muzicale a fost invadator, inevitabil şi insuportabil.

Ei bine, în acest sens văd necesară o lege a liniştii publice!

Sigur nu v-aţi pus decât foarte rar problema (sunt şanse ca niciodată de fapt) dacă fundalul multor filme este sau nu real. Şi nu mă refer aici la filme de genul Terminator sau Avatar, unde e clar că echipele de efecte speciale au avut din plin de lucru ci, tocmai aici e paradoxul, la filme mult mai cuminţi, unde totuşi, ca exemplu, ar costa de zece ori mai mult să deplasezi echipa de filmare şi actorii în faţa Capitoliului pentru o scenă, în loc să foloseşti deja clasicul ecran verde şi să aduci Capitoliul pe peliculă.

Vizionare plăcută!

Aşa cum scrie la finalul acestui video, să te păzeşti de probleme ia o secundă, să suporţi consecinţele poate dura o viaţă. Accident de autocar pe o autostradă din Taiwan, filmat de camerele de securitate ale vehiculului (accidentul e surprins de trei camere, faţă şi laterale stânga dreapta). Uimitor cât de repede se petrec lucrurile, şi cât de placid e ochiul camerei - evident automatizat.

Un tânăr moscovit (are 17 ani) a conceput o platformă online, uimitor de simplă, Chatroulette, numele spune totul. Dacă ai o cameră web (situl se poate folosi şi fără camera web, deşi trişezi uşor) accesezi Chatroulette, a cărui interfaţă constă în doua ferestre video (a Ta şi a Celuilalt) şi un câmp de chat tip text, plus butoanele Play, Next şi Stop. Pe scurt, apeşi Play şi aplicaţia te "aruncă"  face-to-face cu un alt utilizator, selectat aleator (din cei 25 - 30 000 de utilizatori conectaţi de obicei), utilizator care în cazul ideal are camera pornită şi se holbează la tine curios la rându-i. Depinde de tine sau de celălalt dacă vreunul apasă butonul Next (de fapt un simplu Refresh) şi trece în altă conexiune cu alt interlocutor neaşteptat, sau daca se apasă Stop şi conversaţi în mod video + text.
Conexiunile sunt absolut neaşteptate, dai de studente coreene, cupluri dezbrăcate, paznici canadieni, agenţi de poliţie americani, barmani turci sau hip-hoperi argentinieni. Şocul, psihic vorbind, aşa cum pomenea un jurnalist american, este să vezi scurt cum cel de "dincolo" se întinde să apese Next în momentul în care ţi-a văzut faţa, dacă ai camera pornită. Examen ucigător pentru încrederea de sine.

Next :)