May 2009 Archives

El, bărbatul, a sărit adineauri peste pragul anilor treizeci... Trecut prin diverse, secţia vise prăjite sau măcar pârlite, ce mai! Uşor adus de spate, început de burtă şi rarişte de păr în cap.
Băiatul e doar un copil la nouă ani, bărbatul vede cum el încă poate visa, cum încă e uşor naiv şi inocent, cum încă nu l-au atins relele...
Dialog despre fete.

Băiatul află bucuros şi cu vădit interes că şi bărbatul din faţa lui a visat pe vremuri la fete. Ca să fie sigur solicită şi vârsta exactă a bărbatului pe atunci, pentru a suprapune peste ea propriul anotimp.
Conversaţia alunecă spre detalii şi bărbatul, pus pe şotii, oferă detalii:

- Visam că eram Spiderman (copilul întrerupe neîncrezător confesiunea, era spiderman pe atunci? da, seria unu, afirma sigur pe el bărbatul şi aşa era) şi mă căţăram pe blocuri şi salvam fete frumoase, leşinate. (Deliciu dinspre băiat).

Văzând că relatarea are ecou bărbatul prinde curaj şi decide să urce discuţia cu o treaptă mai sus. În frazele următoare, când bărbatul a mai crescut, e tot Spiderman şi salvează dar nu se opreşte platonic la geamul de la etaj, ci intră şi sărută fata. Băiatul savurează scena, i se confirmă intuiţii şi deducţii.
- Apoi?
- Apoi am crescut şi am cunoscut fetele cu adevărat...


 
     

Căldură mare, monşer... 31 de grade în luna lui mai, stăm în birou cu ochii la monitor, tastaturile ţăcăne alene . Se aude uşa pe hol, apoi un scurt pufăit şi o voce precede apariţia unei gigantice prezenţe în cămaşă cu dungi, mânecile scurte. Bretelele abia cuprind, tensionate, pseudosfera mobilă care vociferează şi, ca într-un film cineverité, zgomotele devin lent propoziţii, creierul meu percepe treptat cuvinte...
-Ştiţi ceva de Akatech? [brum brum, blah blah]... sunt comisar la Garda de Mediu...
Oarecum luminat îi spun ca Akatech nu e aici.
- Da, dar mi-au spus că ştiţi (nu ştiu cine le-a spus, dar brusc, totul capătă aer de conspiraţie, în scenă au intrat "Ei", mereu acea terţă parte obscură ca martor nevăzut)...
- Ştiu doar că s-au mutat, vă dau un număr de telefon de la firma contabilă, bâiguiesc...
Comisarul se rostogoleşte satisfăcut înapoi în hol, se aşează fără nici o invitaţie la masa secretarei, cere scurt şi cu aplomb funcţionăresc un pahar cu apă... lucrurile vor trena. Carevasăzică există un număr de telefon, a prins un fir şi are tot timpul din lume să tragă de el până ce din întuneric, legat de mijloc şi buimac, Akatech va ţâşni în scenă. Urmează dictarea numărului, situaţie hilară, acum eu în picioare, afabil, uşor aplecat peste masă, Comissarrrul scriind alene numărul. Zic că s-a terminat, dar nu, din cutele corpului iese la lumină un mobil negru, conversaţia se desfăşoară acum între vocea contabilei, invizibilă, şi glasul comisăresc, mă retrag discret în cameră. Frânturi.. garda de mediu, secţia aparate electronice, je-ul, cui-ul, faliment, contacte, apoi finalul. Pândesc încordat, e sau nu momentul să ies pe hol să veghez plecarea? Urechea mea distinge foşnetul buzunarului când înghite mobilul, fâşâitul hârtiei presată în pliul cămăşii, pixul şi un scurt icnet translatat în oftatul de final, îl cunosc, rezumă în el atât de multe: sfârşitul nedorit al unei pauze şi reluarea chinului deplasării, faptul că Akatech n-a fost prins de urechi, başca e cald şi articulaţiile sunt praf...
Când ies pe hol, Comisarul e deja în picioare şi pare să mediteze la conversaţie. Apoi, instantaneu, realizez că de fapt pauza marchează altceva şi deja ştiu ce urmează:
- Cu ce vă ocupaţi aici, de fapt?
Prin faţa ochilor mei trec simultan paharul cu apă, numărul de telefon, conversaţia şi regretul că n-am fost ferm, rău şi obtuz...
- Calculatoare. Generalizez, aşa cum fac mereu cu cei care încearcă să prindă dintr-o propoziţie esenţa designului. Evident, acum e o gafă, îi urmăresc faţa şi văd rapid cum, ca unda de vânt care înfioară apa lacului, răsare pe faţa rotofeie interesul trezit al ogarului amuşinând sudoarea iepurelui. Din conversaţia întrezărită adineauri sinapsele mele extrag cu viteza luminii cuvinte-cheie precum echipamente electronice şi le leagă perechi-perechi cu calculatoarele. De aceea, nimic nu mă suprinde când mă întreabă molcom:
- Vindeţi calculatoare?
- Nu, facem grafică, Internet...
- Aha!
E exclamaţia de final. Nici Akatech nici eu nu părem controlabili azi, unul prin lipsa la apel, celălalt prin lipsa de interes. Comisarul Sferă iese pe uşă, uşor în diagonală pentru ca tangenţa cantului uşii la cămaşă să fie cât mai redusă.
Căldură mare, monşer... 
   

Acum, când rostuiesc cu mare grijă dungile şi pixelii, când şterg cu fermă fineţe backgrounduri, nu uit să-mi amintesc cu drag de imaginea valizei lui Tase, bunicul meu, frumos aşezată pe pat şi umplută încet şi cu grijă cu lucrurile cu care plecam în Argeş în vizită. Parte din rostuirea aceea de bunic o regăsesc în liniştea cu care se aşează un desen pe ecran.