August 2010 Archives

Mă aflu de ceva vreme în culisele (re-)lansării artistului Costel Busuioc. Da, omul, tenorul care prin reality show-ul Hijo de Babel din Spania a urcat sus, în atmosfera rarefiată a luminilor scenei, pornind de la o copilărie grea şi un traseu sinuos în adolescenţă. Dincolo de picanteriile aduse de media am cunoscut omul şi artistul Costel Busuioc şi am numai lucruri bune de spus. Cred în vocea lui şi în steaua acestui om. Ştiu cât de greu se clădeşte o carieră şi bănuiesc cât de greu e să te menţii acolo unde te-a urcat faima. Am văzut acum câteva săptămâni, în colecţia lui, CD-ul Passion publicat acum câţiva ani de Sony Music, pe care la poziţia 14, lângă Placido Domingo, Maria Callas, Barbara Hendrix şi incomparabilul Carusso, apare un nume simplu: Costel. Simpla alăturare spune totul, cred.

Pe 17 septembrie Costel lansează la Târgu-Mureş Segundo (Secund, Al Doilea - spaniolă), CD cu canţonete şi zarzuele înregistrat la Tg.-Mureş. Mi-am adus sprijinul prietenesc realizând grafica albumului şi materialele de promovare. Concomitent se lansează şi situl artistului, www.costelbusuioc.eu. Succes!

 

La sfârşitul lui august am reuşit să-mi fac timp pentru un scurt concediu şi să merg în Deltă, la Sulina. Am descoperit o altă faţă a României, total necunoscută mie: am navigat pe canale, am vizitat grinduri, am pescuit, am spulberat cu piciorul colbul Sulinei, m-am îndrăgostit de acele locuri. De data asta am fost turist, data viitoare sper să fie ceva mai mult.

Poze pe Flickr

    

Scriam cu câteva săptămâni în urmă de conferinţa OfCorso legată de brandingul oraşului Cluj, la care am asistat. Am găsit azi şi pagina online cu  înregistrarea video, chiar merită să o vizionaţi dacă vă preocupă cum şi de ce merită promovat un oraş, un loc, locul în care trăim.    

Prietenii mi-au reproşat de mai multe ori că nu mai răspund la telefon în ultimul timp. Le sunt aşadar dator, măcar lor, cu câteva explicaţii şi profit de blog pentru a lămuri asta.
Numărul de apeluri primite zilnic a crescut în ultimii ani la o cifră periculoasă care îmi porţiona ziua de lucru în aşa hal încât cu greu mai puteam regăsi ritmul pe care proiectele la care lucrez îl solicitau. Când ai cinci apeluri distribuite pe toată durata zilei să zicem că mai faci faţă. Când însă cel puţin 20 de oameni îţi solicită atenţia câte cinci minute minim (şi jumătăţi de oră maxim) lucrurile iau o întorsătură negativă. Ziua ta de lucru se rupe de fiecare dată, fiecare convorbire te acaparează, unele te pun pe gânduri, şi uite aşa pierzi timp. Adaugă convorbirile şi chat-urile Skype şi răspunsul la e-mailuri şi s-a dus, fără exagerare, aproape jumătate din perioada de lucru. Desigur, de pe Messenger am ieşit de multă vreme.
Evident, prietenii nu au cum să simtă asta. Fiecare are problemele lui şi vrea un punct de intersecţie cu mine. În acest sens, după ce o bună perioadă de vreme ne-a legat, telefonul ne separă de adevăratul dialog, nestresat, dorit de ambele părţi. O soluţie care m-a ajutat la un moment dat a fost să pun telefonul pe mod silenţios şi să consult apelurile ratate o dată la câteva ore. Desigur, soluţie generatoare de frustrări pentru apelanţi.

Oricum, pentru mine, e-mailul rămâne soluţia ideală - nu mă întrerupe, îl consult în ritmul în care proiectele mi-o permit, pot cântări bine ce răspuns se cuvine, etc. Mai mult chiar, se arhivează, se caută uşor în conţinut, rămâne. Stridenţa telefonului, alarma inerentă pe care o simt atunci când sună, îl fac contraproductiv. Iar contraproductivul este unul din puţinele lucruri de care nu vreau să aud în vremurile acestea.

Aş vrea ca prietenii să mă înţeleagă. Fiecare din ei e binevenit în proximitatea mea şi are dreptul la răspuns. Dar munca şi muncitul, în această perioadă evident grea, sunt de o prioritate maximă şi orice subminează asta - fie şi involuntar - trebuie evitat.   

O reţetă simplă, uşor de reprodus acasă, numai bună vara. Numită şi Doogh, adică [provenit] din lapte. Se consuma ca aperitiv sau ca răcoritor în Turcia, Iran, Armenia, etc.
Detalii în desen, dacă acompaniaţi cu lipie cu ceapă, ei bine, în Romania lipia o găsiţi la supermarketuri (Real, Plus, se numeşte şi lipie libaneză), de acolo se aprovizionează shaormeriile din oraş. Dacă vreţi să vă răsfăţaţi prietenii cu un aperitiv delicios, simplu şi uşor de preparat, faceţi doogh! Se mai serveşte şi cu ceapă crocantă învelită în bucăţi de lipie, rezultatul e apetisant.

Din blogul Brand New, dedicat brandingului, aflu de identitatea creată de firma Askit pentru prezenţa Latviei la Shanghai. Nu e vorba de brandul de ţară, ci de identitatea pavilionului Latviei la Expo 2010. Proiectul, flexibilitatea identităţii, prospeţimea lui şi felul în care strigă a design de calitate sunt de admirat. Iată, un exemplu de ceea ce putea fi şi în cazul României.   

Încep să cred totuşi că proiectul de brand de ţară e născut prematur. Mă conving de asta în fiecare zi, în contactul direct cu România, acolo unde şi turistul străin o face, prin satele nostre, prin oraşe, prin festivaluri...
Să mă explic: am fost sâmbătă la Biertan, la Transilvania Fest, un festival itinerant organizat de TurdaFest, promovând tradiţii (în special) culinare, slow-food, schimburi culturale, etc.
La un moment dat, căldura devenind supărătoare, ne-am retras cu prietenii la un restaurant-pensiune, singurul de altfel, situat chiar în piaţa centrală, Unglerus. Are specific medieval, amenajat cu bun gust (nu comentez tablourile kitsch cu portrete de domniţe şi cavaleri), spaţios. În interior o răcoare plăcută, am găsit cu puţin noroc o masă liberă. Chelnerii roiau cu platourile în mână, în jur frânturi de conversaţie în franceză, italiană. Doar că... după 45 minute de aşteptare, abia a catadicsit cineva din personal să ne aducă meniul. După care încă 30 de minute ca să ne ia comanda. Minutele se scurg al naibii de greu când eşti neglijat! În fine, undeva la aproape 2 ore după ce ne aşezasem am şi îngurgitat... Acum întrebările: este chiar aşa de greu să prevezi că în iulie, în timpul unui festival culinar care va însemna aflux de turişti români şi străini, restaurantul tău, singurul şi ultracentral amplasat, va fi asaltat de aceştia? Este aşa de greu să arunci la început pe masa cu opt persoane câteva porţii de bruschette sau pâine cu unsoare, din partea casei, pentru a-ţi crea un răgaz în care să-i poţi apoi servi ca lumea? Este aşa de greu să pui la intrare un afiş scris de mână în care să previi nou-veniţii că eşti aglomerat şi intervalul de servire se prelungeşte, eventual chiar să-ţi ceri scuze în avans? Este aşa de greu să cauţi, pe cele 3 zile ale festivalului, personal angajat temporar care să ajute la servirea la timp a clienţilor? Din câte s-a confesat chelneriţa, am fost printre puţinii oaspeţi care nu s-au plâns de toate acestea, şi asta, oameni buni, se răsfrânge negativ asupra întregii experienţe din ziua respectivă, asupra comunităţii, asupra festivalului: Biertan? Ah, oui, merde, le restaurant, quelle horreur!           
România turistului se construieşte din asemenea experienţe alăturate ca într-un puzzle. România turistului înseamnă WC-ul fără hârtie, aşteptări interminabile la servire, bucşa nenorocită în groapă, chelnerul deprimat. Desigur, din fericire, mai înseamnă şi oameni entuziaşti, case renovate cum trebuie, mâncare bună (dar cât trebuie să sapi ca să dai de ea), peisaje de vis, cetăţi...
Înainte de a ne vopsi gardul, mai avem de lucru în ogradă. De băgat cheia în mentalităţi, de pus ulei la servicii şi o grămadăăăăă de asfaltat.