Cernobîl

Azi se împlinesc 24 de ani de la accidentul centralei sovietice. Pe atunci eram un puştan inocent, aveam zece ani şi pentru că era o zi splendidă, exact ca azi, alesesem să mă prăjesc la soare pe acoperişul de tablă al şopronului din spatele casei (ţin şi acum minte cum frigea tabla şi cum pocnea trecând din convexitate în concavitate sub greutatea celor zece ani). Nimeni nu ne spusese ce se petrecuse, căci inclusiv asta înseamnă dictatura, negarea evidenţei şi ascunderea sub preş a mizeriei cu preţul sănătăţii celor mulţi. Cerul era senin şi nimeni şi nimic n-ar fi anunţat o radiaţie periculoasă pentru organism, pândind banditeşte din cer. A doua zi la şcoală am primit şi noi pastila de iod, nu ştiam pentru ce, şi doar la câteva zile am auzit din discuţiile lui tata cu bunicul despre pericolul care trecuse pe deasupra României. Sursa era probabil Europa Liberă. Ştiu că erau discuţii despre faptul că eram oarecum protejaţi în depresiunile intra-carpatice, chestii empirice.