Copilăria

În nimic nu suntem singulari, inclusiv în traumele care ne-au marcat. Citind articolul Emmei despre casa copilăriei şi despărţirea de ea, mi-am adus aminte de acel octombrie friguros în care eu şi familia mea ne-am mutat de pe Vulturilor. De strada copilăriei mele am mai scris aici. De despărţirea de ea, atât de dureroasă, atât de departe, n-am povestit nimănui. S-a întâmplat înainte să împlinesc 12 ani... Am lăsat totul în urmă, duşumeaua neagră, podul cu viespi, pivniţa cu pere dulci şi capacul ei de beton, părul care zumzăia de albine primăvara. Oarecum simbolic, nu realizam atunci, îmi încheiam epoca Vulturilor cu un foc în grădină, ai mei plecaseră deja şi eu am rămas arzând hârtii, bucăţi de lemn şi, cel mai probabil, copilăria mea de ca un vis. Era frig şi priveam în jur la locul care m-a făcut ceea ce sunt: un iremediabil visător. Tufele de cimişir, tunse milităreşte de bunicul, încadrau trandafirii carmin, gladiolele şi lalelele primăvara. Uite şi arbuştii de tuia, la rădăcina celui de pe poteca centrală îmi îngropasem cutia de conserve cu mesaj spre cetăţenii viitorului... Pe gard, viţa sălbatică se înroşise cumplit, urma să cadă şi să lase dezgolit gardul cu plasă roşcată împletită. Terasa pe care o vopsise mama pe când trăia, într-un albastru deschis cum nu am mai văzut de atunci niciodată. Treptele lustruite de atâţia paşi, camera bunicului, prăfuită, dulapul de nuc masiv, carpeta verde de pe perete... Soba din bucătărie, cu găurile ei de fontă şi uşiţele fierbinţi, periculoase. Iarna, hârâitul lopeţii de lemn a bunicului, care suna înfundat de la zăpada mare. În zilele geroase, scârţâitul paşilor străinilor care călcau zăpada pe stradă. Perdeaua trasă încet, în zori, ca să vezi, cuprins de o bucurie surdă care creştea în inimă, fulgii enormi luminaţi de cercul de lumină al felinarului de pe stradă. Primăvara, ghioceii crescuţi sub hortensiile enorme. Pământul rece din umbra casei, pe care îl scormoneam vara. Tencuiala tălpicii casei, sură, crăpată, stropită în relief, pe care îmi trăgeam drăgăstos palma. Tancurile mele de plumb turnate în nisip în cutia rotundă de cremă de pantofi. Parfumul florilor de măr, gustul roşiilor, al strugurilor, mirosul grămezii de gunoi. Al foliei de nylon cu care am făcut primul meu cort, picurii de condens cu care s-a acoperit instantaneu. Cireşii lui Turcu, din care furam mişeleşte. Strugureii roşii de la Gál-neni, nepoata de la Bucureşti a vecinilor de dincolo de Gál, grămada de nisip de la Fazakas. Ah, copilărie...