N-am simţit niciodata nevoia să declar publică aversiunea mea faţă de manele. O coceam în mine, dar o undă de respect dobândit faţă de orice gen de manifestare a pasiunilor oricărui homo ludens în micul său univers privat m-a oprit să ma declar până acum public oripilat. Ce te faci însă când universul acesta prinde să intre în expansiune asemeni unei supernove? Aflat aseară pe malul lacului Colibiţa la cort cu prietenii am descoperit ce înseamnă să asculţi volens-nolens manele de la 20 seara pînă a doua zi dimineaţa la 5, cu repetitivele ritmuri venind de pe malul diametral opus, într-o sonorizare de care până şi Sofocle ar fi fost mândru, asta datorită amfiteatrului improvizat de dealurile împădurite care ne înconjurau. Aceasta în condiţiile în care singurele zgomote de până atunci fuseseră date de plescăitul peştilor în lac şi de fâlfâitul corbilor pasageri...
