Pentru ceea ce sunt şi cum simt îi datorez enorm bunicului meu, Năstase, sau Tase cum îi spuneam cei apropiaţi. Am crescut cu poveştile lui de pe front, cu perele lui dulci, cu dimineţile de iarnă când în zori, încă pe întuneric şi pe jumătate adormit, auzeam lopata lui hârşâind înfundat când împingea zăpada. Printre rândurile lui de roşii din grădină îmi mutam eu diviziile de soldaţi de plastic, la rădăcina tufei de tuia am îngropat într-o capsulă atemporală (cutie de conservă lucioasă şi striată) mesajul meu spre omenirea din viitor, el mi-a făcut masaj - în care credea cu sfinţenie - până la adolescenţă, bunicul m-a dus la şcoală în primii ani, mi-a liniat caietele la fiecare început de an. Mi-e tare dor de tine, Tase!
