Pe când locuiam la 10 km de oraş aveam un vecin bătrân a cărui curte pornită pe spirala degradării era păzită de un căţel, o prăpăstioasă corcitură cumpărată cu câteva pahare de spirt cu aromă de pere. Venise ca înlocuitor al unui predecesor decedat timpuriu, negru ca smoala şi la fel de mărunţel. Până la urmă, Corneluş, căci aşa îl botezasem datorită mărunţeniei şi aparentei cuminţenii, a apucat să-şi vadă stăpânul murind, mai întâi paralizat, apoi tot mai cert mort. A dispărut într-o zi şi el, nu se ştie pe unde, nu se ştie de ce. Îi păstrez însă amintirea, uitându-se mirat la mine, neştiind unde să mă pună ori dacă îi sunt prieten sau duşman. 